Despre desenele animate

Filmul de animaţie, sau desenele animate asa cum ne-am obisnuit sa le zicem in copilarie, este un gen de film realizat prin animarea personajelor sau obiectelor naturale prin filmarea fotogramă cu fotogramă.

Animaţia este procedeul complex prin care se realizează efectul de mişcare. Succesiunea de imagini ce reprezintă descompunerea mişcării se realizează în atâtea faze câte sunt necesare ca după filmarea fotogramă cu fotogramă să redea mişcarea dorită. Odată cu această descompunere a mişcării, se urmăreşte ca ea prin proiecţie să redea şi o interpretare artistică, dorită de realizator. În funcţie de dorinţa realizatorului ca tehnică de animaţie se poate folosi tehnici şi procedee diferite: desen, cartoane decupate, păpuşi, ecranul cu ace, gravură, obiecte, pictură, plastilină, fluorescenţă, computer.

Mai există un gen numit film de animaţie combinat cu filmări de personaje reale , un gen de film în care imaginea filmată separat cu personaje reale este combinată cu imaginea obţinută prin animaţie. Acest gen de film are un farmec deosebit la proiecţie.

In anul 1920, caricaturistul Aurel Petrescu realizează primul desen animat românesc, numit "Păcală în Lună". Acesta nu s-a păstrat însă. Cel mai vechi film românesc de animaţie care a ajuns până la noi este cel creat în 1927 de către Marin Iorda: "Haplea".

De-a lungul istoriei filmului românesc s-au mai remarcat şi alţii, dar cel care aduce renume mondial animaţiei româneşti este Ion Popescu-Gopo, părintele Omuleţului. Omuleţul care prin Scurtă istorie obţinea în 1957 la Festivalul Filmului de la Cannes "Marele Premiu", Palme d'Or. El, Gopo, este deschizătotul de drum pentru împătimiţii realizatori de filme de animaţie, care a determinat autorităţile să înfiinţeze în anul 1964 studioul specializat "Animafilm".

Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovaţia lui Gopo:

"Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu."

Însuşi Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:

"Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă."

Acest umanoid cu cap lunguieţ, cu o expresie serioasă şi naivă, cu mâini şi picioare subţiri şi cu burtica rotunjită, care a cucerit atât spectatorii, cât şi lumea creatorilor de animaţie, a anticipat cucerirea spaţiului extraterestru şi primii paşi ai omului pe Lună, lansându-se în Cosmos cu o rachetă cu cinci ani înainte de Iuri Gagarin şi devenind primul “om” care a călătorit în spaţiu. S-a mişcat în lumea subacvatică, de asemenea a evocat gândul îndrăzneţ că ar putea exista viaţă pe alte planete. Toate acestea le-a făcut ţinând, când aproape de piept, când după ureche, o floare.